Cel mai temeinic rău ni-l facem de unii singuri. În orice dialog, aproape imediat ridicăm tonul iar în secunda următoare, ne încruntăm pentru că lucrul acesta ne face să fim mai preocupați și mai “dedicați” unei cauze. Practic, suntem autorii încălzirii vocale. Așa cum suntem și autorii stagnării.
Decenii la rând ni s-a inoculat ideea că suntem o stâncă de granit, dar s-a dovedit recent că geologii folosesc stânca Pârjoaia aruncată în aer de armată, ca unitate de măsurare a timpului. Mai nou, nici măcar la apă nu mai putem intra, deoarece nu prea mai există apă pentru nimic, nici măcar pentru a răci cele două reactoare de la Cernavodă. Ne-am poticnit într-un bolovan. Unul care a supraviețuit pe brațul Bala al Dunării tuturor regimurilor ce s-au succedat și mai ales planurilor cincinale.
Ultima oră
Așa cum s-a întâmplat în pandemie, nici de data aceasta noi nu am avut o strategie serioasă. Atunci, ne-am trezit cu ambulatoriile pline de pacienți cu insuficiență respiratorie și am fost depășiți de situație, iar acum ne-am trezit în barjele goale. Zile la rând a durat travaliul scufundării lor în apă, de unde trebuie să înțelegem că în amânare, stă primejdia. Când seacă Dunărea se vede cel mai bine nudismul instituțional practicat la scară mare. Explicațiile pe care le primim din partea oficialilor, nu au nimic în comun cu ingineria hidrotehnică de secol XXI. Este doar un efort administrativ de a muta apa dintr-un loc în altul, care a căpătat statut de megalo deranj. Dar, ne obișnuim și cu acest fior. Ăla care-ți spune că o mașină de colecție din care mai „pică piese“ se cheamă old timer.
Adică guvernul e tot vintage. A spus-o recent până și Ilie Bolojan: “Investițiile întârziate au dus la dezechilibre în energie. Vorbim despre o combinație de decizii greșite, schimbări de miniștri și incompetență”. Nu credem că mai e nevoie de cineva cu London School of Economics la bază, care să ne spună cu argumente, că toată clasa politică a eșuat în a veni cu o strategie pentru energie. Mulți dintre cei care vorbesc despre criza din energie, nu știu nici măcar care este diferența dintre kilowatt și kilowatt oră. Suntem fix în punctul în care mai e foarte puțin și ni se va spune că Dunărea nu a scăzut, ci doar și-a optimizat volumul pentru a facilita identificarea epavelor din Al Doilea Război Mondial.
Deci, mai e nevoie de timp pentru a savura efectul. Așa cum, tot de timp are nevoie și o barjă pentru a se scufunda, pentru că operațiunea necesită funcționarea unor pompe de inundare care trebuie amorsate cu atenție. Între timp, operăm reactoare nucleare, ne jucăm cu apa grea, dar nu suntem în stare să ne planificăm dulcea doică a plantelor, apa simplă. Nu avem infrastructură de stocare, nu avem scenarii de secetă, nu avem nimic.
Avem doar o dorință puberă de a mai construi încă două reactoare pe care într-un scenariu asemănător de secetă, probabil că le vom răci cu agheasma mare de la Catedrala Mântuirii Neamului.
Eșecul încă nu s-a consumat în totalitate, își va vedea liniștit de drum în România, pentru că se pare că facem din ce în ce mai multe pase hipnotice pentru mobilizarea unui trecut care ascunde, nu vindecă.
