Ca o minge în drum spre autogol

Mai este puțin și începe școala. În anumite orașe continuă însă, eterna reabilitare a școlilor și implicit mutarea elevilor de la un liceu la altul, peste alți elevi. Asta duce la o supraaglomerare ce recidivează în fiecare an.

Sunt unități de învățământ, în care din lipsă de spațiu, elevii vor învăța în containere, încăperi care parcă potențează provizoratul din școala românească dar și incapacitatea autorităților de a gestiona bine și până la capăt o problemă legată de spațiu. Cu siguranță, tot școala este instituția care va trebui să ne învețe să înțelegem paradoxul. Cum să locuieşti în unul dintre cele mai frumoase locuri ale Europei, şi să nu găsești o soluție decentă și demnă pentru elevii “strămutați” în curtea altor școli?

De ce nu se mută birourile direcțiilor din instituții în containere, din solidaritate? Pentru că, probabil se citește prea mult „Gulliver în Țara Piticilor”. Este impresionant cum o primărie poate aproba zeci de blocuri turn într-o ședință, dar când vine vorba de o școală, geniul imobiliar se blochează la nivelul unui șantier de autostradă. Am mai trecut prin acest episod cu “containere” în pandemie, când curțile unor spitale deveneau spațiul perfect pentru schimbarea încadrării în „spital modular”.

Dar, de data aceasta este altceva. Elevii băgați în containere pentru a învăța, este cam ca la Rovinari, unde au fost chemați de acasă patru pensionari pentru a reporni o instalație de producere a energiei. România pare o țară părăsită în care soluțiile găsite de autorități parcă vin din epoca riglei de calcul. Dacă te pui în pielea unui elev în timp ce intră într-un container pentru ora de fizică, nu e ca și cum te-ai afla într-o cabană de munte iarna, unde te încălzești cu o pătură din cașmir. Dar, probabil că elevii sunt doar o mică notă de subsol în marea aventură a autorităților, care permanent dau senzația că trăim într-o societate clădită de pe o zi pe alta. Era suficientă trauma educației care nu este reformată de decenii și nu preferă resturile rămase pe șantierele unor mari poeme, ci șabloanele din trecut.

Nemulțumirile abundă, iar sistemul educațional încurajează extraordinar de mult creativitatea, cu condiția ca argumentele elevului, să respecte cuvânt cu cuvânt baremul oficial de corectare. Peste toate acestea, mai nou, avem și noțiunea de școală la container, pentru că ne cam place mirosul de ambiție proaspătă dimineața. Dar, la sub 3 la sută alocație din PIB pentru educație, cum să știm lucruri?

Avem un deficit major de strategie, iar restul sunt taxe, accize în benzine și chenzine. Cam asta e tot ce se vede și se simte, plus puțin internet care a făcut o pojghiță de digitalizare peste niște proceduri care oricum nu prea funcționează, pentru că statul nu știe să vorbească pe înțelesul nostru, Și așa ajungi să trăiești cu senzația că lucrurile vor continua, pe modelul ăsta, în veci. E ca un val, dezarmant prin dimensiunile de potop, în fața căruia n-ai nicio șansă. Cui să spui că dezvoltarea unui oraș cu ajutorul investitorilor privați, necesită transformarea administrației locale dintr-un simplu organ de control, într-un partener de afaceri predictibil. Investitorii nu caută doar facilități fiscale, ci mai ales siguranță, infrastructură și lipsă de birocrație.

Unde să-și ducă un director relocat cu familia, copiii, dacă la noi mulți elevi vor începe școala în containere? Înainte de a căuta investitori, orașul trebuie să devină însă atractiv. Nimeni nu investește într-o zonă în care utilitățile sunt întrerupte frecvent, nu prea există claritate în niciun domeniu, iar spitalele funcționează la fel de pe vremea lui Caragiale. Asta se întâmplă pentru că oamenii sunt ocupați să aibă, nu să fie, totul pe un fundal de stabilitate și legalitate ale unor contracte invocate, pe care nu le vede nimeni. A fost stabilă țara de a rămas cu datorii pe trei generații. Stabilitatea este atunci când cetățeanul e tolerat și el acolo, iar elevul începe școala într-un container care, evident, că, respectă toate standardele europene în materie de arhitectură și încadrare în peisaj. Rămâne însă întrebarea: Cum ridici un oraș, astfel încât cetățenii să nu se mai simtă ca o minge în drum spre autogol ?

„Orice asemănare cu persoane reale, vii sau decedate, evenimente sau localități, este pur întâmplătoare.”