Instanța europeană a considerat cererile „vădit neîntemeiate” și a apreciat că neplata integrală a sumelor nu a afectat esența dreptului reclamanților de a obține executarea hotărârilor judecătorești.
CEDO a evidențiat circumstanțele economice și bugetare dificile, dar și riscul ca judecătorii care s-au pronunțat asupra unor drepturi salariale de care puteau beneficia ei înșiși să se afle într-un conflict de interese. Ilie Bolojan susține că decizia dă dreptate Guvernului pe care l-a condus, în timp ce ÎCCJ afirmă că hotărârea CEDO și litigiul său cu Executivul sunt chestiuni juridice distincte.
Ultima oră
„Astăzi la Constanța”, calendar istoric 23 octombrie – D’ale urbei. Recitalurile marii actrițe Agatha Bârsescu
Guvernul a aprobat donația UE de 1,1 milioane de doze de vaccin pentru ovine și caprine
Un primar a returnat gunoiul unui bărbat care a abandonat 16 saci lângă o grădiniță. Familia a primit nouă amenzi în două luni
CSM Constanța organizează „Ovidio Running for Peace”, în Mamaia. Înscrierile sunt gratuite
Magistrații români care au reclamat în 2024 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) neplata integrală a restanțelor salariale au pierdut definitiv procesul. Printr-o decizie din 13 octombrie 2026, completul de șapte judecători al instanței europene a respins în unanimitate cererile formulate în cauza Puşcaşu şi alţii împotriva României, considerându-le „vădit neîntemeiate”.
În motivare, Curtea a analizat atât contextul economic și bugetar în care statul a amânat plata integrală a unor sume stabilite prin hotărâri judecătorești, cât și particularitățile litigiilor privind remunerația magistraților. CEDO a subliniat că autoritățile au pus în aplicare ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor, în condițiile unor resurse financiare insuficiente și ale unei crize economice descrise drept acută și de durată.
CEDO: Neplata integrală nu a afectat esența dreptului reclamanților
Cauza a vizat neexecutarea integrală a unor hotărâri judecătorești prin care statul român fusese obligat să plătească unor judecători și foști judecători sume reprezentând diferențe de remunerație considerate discriminatorii în raport cu cele acordate altor categorii de magistrați sau funcționari.
Curtea a reiterat că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Totuși, a apreciat că această cauză privește „circumstanțe excepționale și constrângeri economice și bugetare”, pe care autoritățile au fost nevoite să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă.
Potrivit motivării, autoritățile naționale au aplicat ajustări succesive pentru a permite executarea progresivă a hotărârilor judecătorești, concomitent cu o politică de redresare pe termen lung a finanțelor publice și cu menținerea unor activități și servicii publice esențiale. Curtea a considerat că această abordare reflectă eforturile de a asigura un echilibru între interesele publice și cele private.
CEDO a mai reținut că, în pofida duratei semnificative a perioadelor de neexecutare, nu se poate concluziona că neplata integrală a hotărârilor a adus atingere esenței dreptului reclamanților de a obține executarea acestora sau că le-a impus o sarcină individuală excesivă.
Un element luat în considerare a fost situația particulară a reclamanților. Curtea a constatat că aceștia nu fac parte dintr-un grup vulnerabil și că neplata integrală și imediată a sumelor solicitate nu i-a privat de singurul lor mijloc de subzistență și nu i-a expus riscului de a nu dispune de mijloace suficiente pentru a-și asigura existența.
Curtea atrage atenția asupra riscului unui conflict de interese
În motivare, CEDO a analizat și rolul instanțelor naționale în conturarea cadrului juridic privind remunerația magistraților.
Curtea a observat că, de-a lungul timpului, jurisprudența constituțională și cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție au contribuit la reconfigurarea acestui cadru, fără modificarea formală a legilor succesive care reglementau remunerația judecătorilor.
Instanța europeană a arătat că participarea judecătorilor naționali la decizii privind componente ale remunerației de care puteau beneficia ei înșiși era susceptibilă să genereze un conflict de interese, întrucât interesul patrimonial personal putea interfera cu exercitarea imparțială a funcțiilor judiciare.
De asemenea, potrivit motivării, instanțele „par să își fi depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii”, situație susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese interinstituțional și să evidențieze o tensiune între puterea judecătorească și puterile legislativă și executivă.
CEDO a subliniat că judecătorul național nu are sarcina de a se substitui autorităților competente în alegerea politicilor bugetare și economice. Stabilirea priorităților de cheltuieli și alocarea resurselor publice intră în competența puterilor executive și legislative, care dispun de o largă marjă de apreciere în acest domeniu.
Curtea a mai menționat că sumele datorate celorlalți funcționari erau mult mai mici decât cele datorate magistraților.
Cinci reclamanți și restanțe de sute de mii de euro
Cauza a fost formulată de cinci cetățeni români, născuți între 1971 și 1986, judecători sau foști judecători. Aceștia obținuseră hotărâri judecătorești favorabile prin care Ministerul Justiției și instanțele la care își exercitaseră funcția fuseseră obligate să le acorde beneficii financiare.
Potrivit susținerilor reclamanților, sumele care ar mai fi trebuit plătite erau de 60.000 de euro, 30.000 de euro, 107.454 de euro, 571.891,74 de euro și, respectiv, 381.868,12 euro.
Litigiile salariale au început în val între 2006 și 2009, când magistrații au cerut recunoașterea unor diferențe de remunerare față de alte categorii de magistrați sau funcționari care beneficiau de un regim salarial mai avantajos. În general, instanțele au constatat existența unor diferențe nejustificate și au acordat drepturile solicitate sau despăgubiri.
Având în vedere valoarea ridicată a sumelor și impactul plății asupra bugetului de stat, Guvernul a adoptat, începând din 2009, mai multe acte normative prin care plata a fost eșalonată. Sumele considerate datorate în temeiul hotărârilor pronunțate între 2006 și 2010 au fost achitate în tranșe anuale, între 2008 și 2015.
Ulterior, între 2016 și 2021, au apărut noi litigii privind interpretarea hotărârilor anterioare și stabilirea veniturilor magistraților în cadrul legislativ care prevedea salarizarea la nivelul maxim din fiecare categorie profesională.
În acest context, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, a stabilit că nivelul maxim al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite ori recunoscute prin hotărâri judecătorești. Prin Decizia nr. 36/2018, Înalta Curte a explicat că egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim vizează și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar.
După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, au urmat alte litigii privind extinderea unor beneficii salariale recunoscute anterior altor magistrați sau funcționari publici, în numele principiilor egalității și nediscriminării. Au fost formulate, de asemenea, cereri de executare silită și acțiuni pentru stabilirea penalităților de întârziere.
Eșalonări succesive și miliarde de lei achitate
Guvernul a continuat să adopte anual măsuri de eșalonare a plăților și a dobânzilor aferente, invocând impactul pe care plata imediată a tuturor creanțelor l-ar fi avut asupra bugetului de stat.
În 2023, plata scadențelor restante a fost eșalonată pe o perioadă de cinci ani, începând din 2024. În 2025, pe fondul agravării deficitului public, care ajunsese la 9,3% din PIB în 2024, și ținând seama de recomandările formulate la nivel european, Guvernul a adoptat o ordonanță de urgență prin care scadențele ce trebuiau achitate în 2025, dar rămase neplătite la intrarea în vigoare a actului normativ, au fost amânate până în 2026.
Conform datelor prezentate de Guvern în comunicatul citat de CEDO, Ministerul Justiției a plătit, în perioada 2006-2022, suma de 2.556.604.346 de lei, echivalentul a aproximativ 604,4 milioane de euro, în executarea hotărârilor judecătorești și a deciziilor administrative.
Consiliul Superior al Magistraturii a plătit, din 2006 până în iunie 2026, 118.305.943 de lei, aproximativ 27,6 milioane de euro. Înalta Curte de Casație și Justiție a achitat, pentru perioada 2010-2022, suma de 4.579.420.000 de lei, adică peste un miliard de euro.
Prin comparație, potrivit Guvernului, toate celelalte ministere luate împreună au plătit funcționarilor publici, în temeiul hotărârilor judecătorești, aproximativ 73,2 milioane de euro în perioada 2006-2025.
Pentru 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul General, în calitate de ordonatori de credite, au solicitat alocarea a aproximativ 1,4 miliarde de euro pentru restanțe neplătite rezultate din hotărâri judecătorești și decizii administrative, inclusiv dobânzi.
Tot potrivit informațiilor furnizate de Guvern, indemnizația medie netă stabilită prin lege pentru un magistrat și pensia medie netă a unui magistrat sunt cu mult superioare salariilor medii din celelalte instituții publice, precum și pensiei medii nete din sistemul public.
Ilie Bolojan: Decizia CEDO dă dreptate Guvernului pe care l-a condus
Președintele PNL și fostul premier Ilie Bolojan a afirmat joi seară că decizia CEDO confirmă poziția Guvernului pe care l-a condus în privința plății restanțelor salariale către magistrați.
„Într-o situație economică dificilă, este imoral ca statul să fie obligat să plătească imediat sume uriașe, de ordinul miliardelor de lei, fără să se țină cont de impactul asupra bugetului și de celelalte obligații față de cetățeni. Pare o formă de aristocrație bugetară care poate dispune discreționar de banii românilor”, a scris Bolojan, joi seară, pe Facebook.
Acesta a susținut că hotărârea oferă Guvernului un argument pentru soluționarea chestiunii plăților restante și a afirmat că CEDO pune sub semnul întrebării unele hotărâri pronunțate în România, în contextul suspiciunilor privind posibile conflicte de interese ale judecătorilor care le-au dat.
„Este o suspiciune care afectează credibilitatea justiției. Și așa, încrederea în instituții este scăzută”, a declarat fostul premier.
Bolojan a mai afirmat că hotărârea CEDO arată că instanțele și-au depășit atribuțiile și că deciziile privind distribuirea banilor publici trebuie luate de Guvern și Parlament. El a susținut, de asemenea, că, în actualul context economic al României, amânarea sau întârzierea unor plăți nu înseamnă că statul încalcă drepturile omului.
„Actualul Guvern va avea de ales pe cine servește: România sau aristocrația bugetară”, a mai afirmat liderul PNL.
ÎCCJ: Decizia CEDO și litigiul cu Guvernul sunt chestiuni juridice distincte
În reacție la decizia instanței europene, Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis joi seară că hotărârea CEDO privind neplata integrală a restanțelor salariale ale magistraților și litigiul ÎCCJ cu Guvernul României privesc chestiuni juridice distincte.
Poziția Înaltei Curți delimitează astfel cauza soluționată de instanța europeană de litigiul propriu al instituției cu Executivul, fără ca cele două să fie prezentate drept aceeași problemă juridică.
MOTIVAREA ŞI DECIZIA CURŢII
Având în vedere caracterul similar al cererilor, Curtea le-a examinat împreună într-o singură decizie.
Potrivit judecătorilor CEDO, „statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească”. Totuşi, ea consideră că prezenta cauză priveşte „circumstanţe excepţionale” care se caracterizează mai ales prin „amploarea şi caracterul imprevizibil al obligaţiilor financiare care revin statului şi prin constrângerile economice şi bugetare pe care autorităţile au trebuit să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”.
Curtea observă că sfera drepturilor recunoscute magistraţilor vizaţi de hotărârile judecătoreşti a fost conturată treptat printr-o jurisprudenţă în continuă dezvoltare. De asemenea, deşi intenţia iniţială a legiuitorului a fost aceea de a exclude luarea în considerare, la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei, a drepturilor obţinute prin hotărâre judecătorească, acestea au fost incluse, sub efectul combinat al deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sistemul menţionat şi extinse la toţi magistraţii aflaţi în aceeaşi situaţie.
Curtea mai observă că multiplicarea acţiunilor în justiţie şi a deciziilor interpretative „a îngreunat orice estimare prealabilă a costului total al acestor creanţe şi a impactului lor asupra finanţelor publice” şi notează că măsurile de eşalonare, reeşalonare şi amânare a plăţii creanţelor au fost decise prin acte normative previzibile.
Curtea consideră că obiectivele enunţate în aceste acte legislative priveau interesul general şi urmăreau scopul legitim de a reduce cheltuielile publice, de a reechilibra bugetul şi de a redresa situaţia economică a ţării. În plus, Curtea reaminteşte că, într-o situaţie de criză economică acută, un stat poate lua măsurile pe care le consideră necesare, nu numai pentru a remedia criza bugetară a momentului, ci şi pentru a-şi redresa finanţele publice în mod durabil.
„În acest context, chiar dacă hotărârile judecătoreşti favorabile reclamanţilor nu au fost încă executate în integralitate şi chiar dacă s-a decis o amânare a plăţii, autorităţile naţionale au pus în aplicare, într-un context de criză acută şi de durată, şi în ciuda insuficienţei resurselor financiare disponibile, o serie de ajustări succesive care le-au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice şi garantarea menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale. Această abordare reflectă eforturile depuse de autorităţile naţionale în vederea asigurării unui echilibru între interesele publice şi cele private în cauză”, subliniază judecătorii CEDO.
Curtea reafirmă că nu îi revine sarcina de a stabili dacă ar fi putut fi adoptate alte măsuri pentru reducerea deficitului bugetar şi depăşirea crizei economice, aceste chestiuni intrând în sfera marjei de apreciere a statului. În plus, nu revine judecătorului naţional să se substituie autorităţilor naţionale în ceea ce priveşte opţiunile de politică bugetară şi economică, definirea priorităţilor în materie de cheltuieli şi repartizarea resurselor publice ţinând de competenţa puterilor executivă şi legislativă, care dispun în această privinţă de o largă marjă de apreciere.
Curtea notează că toate măsurile luate de autorităţi se înscriu în cadrul unui program de austeritate mai cuprinzător, menit să asigure o contribuţie la efortul bugetar atât a altor funcţionari publici, cât şi a societăţii româneşti.
„Curtea observă că sumele datorate tuturor celorlalţi funcţionari erau mult mai mici decât cele datorate magistraţilor, recunoscând că sumele restante solicitate de către reclamanţi sunt substanţiale. Totuşi, veniturile lunare pe care reclamanţii în cauză le-au primit şi continuă să le primească sunt, de altfel, cu mult mai mari decât salariul sau pensia medie din România şi depăşesc chiar şi indemnizaţiile primite de cele mai înalte autorităţi ale statului. Curtea nu poate trage concluzia că reclamanţii fac parte dintr-un grup vulnerabil şi că neplata integrală şi imediată a sumelor solicitate i-a privat de singurul lor mijloc de subzistenţă sau i-a expus riscului de a nu dispune de mijloace suficiente pentru a-şi asigura subzistenţa”, arată Curtea în motivare.
Curtea consideră, aşadar, că reclamanţii nu au demonstrat că neexecutarea, până în prezent, integrală a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea lor le-a impus o sarcină individuală excesivă.
În sfârşit, Curtea reiterează că, într-un context de dificultăţi economice şi bugetare excepţionale, autorităţile naţionale competente, şi anume puterea legislativă şi cea executivă, sunt cele mai în măsură să ţină seama de contextul socio-economic specific al statului membru şi să adopte, în exercitarea competenţelor lor respective, măsuri adecvate pentru a asigura concilierea intereselor în cauză.
„Atâta timp cât măsurile puse în aplicare asigură un just echilibru între interesele concurente în cauză, Curtea nu pune la îndoială oportunitatea acestora. În caz contrar, ar exista riscul de a se substitui, în contradicţie cu principiul subsidiarităţii, autorităţilor naţionale într-un domeniu în care acestea dispun de o largă marjă de apreciere. În aceste condiţii, Curtea nu poate concluziona, în ciuda duratei semnificative a perioadelor de neexecutare în cauzele de faţă, că executarea parţială a hotărârilor litigioase ar fi adus atingere esenţei înseşi a dreptului reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti sau le-ar fi impus o sarcină individuală excesivă. Rezultă, prin urmare, că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse”, se mai arată în decizia de joi a CEDO.
În unanimitate, completul de şapte judecători ai CEDO a declarat cererile inadmisibile.
Aceste cereri au fost depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 3 ianuarie, 5 aprilie şi, respectiv, 10 mai 2024.
Decizia a fost adoptată de o Cameră formată din şapte judecători din Georgia, Bosnia şi Herţegovina, Germania, Portugalia, România, Austria şi Olanda.
