Ultima oră
Până când normalitatea și firescul vor umple spațiul public din România și vom vorbi plictisiți despre politicieni cinstiți și capabili, care au umeri de halterofili, brațe de culturist și fac o sută de flotări într-o mână – o să ne ocupăm în continuare, de anemia și prieteșugurile din politică și de cei care pozează într-un fel de Socrate iluminat de evanghelii.
Asta pentru că, aproape orice am face noi ca stat, ajungem rapid la defecțiunea majoră care face România asta despre care tot vorbim, să ne afișeze în bord mereu un triunghi roșu ce ne cheamă la revizie. Dar, odată ajunși la service, constatăm că în motorul ei se cam introduc și se amestecă tot felul de chestii neamestecabile în mod obișnuit.
Și nici nu prea vorbește despre asta. Normal era ca statul să-și întrebe cetățenii în momentul în care făcea acele împrumuturi din care se finanțau creșterile salariale și pensiile, dacă sunt sau nu de acord cu asta. Dar, s-a mers ca de fiecare dată pe o solidaritate unilaterală. Împrumuturile au fost luate de guvern, iar la scadență am descoperit brusc că suntem o mare și unită familie.

S-a mers însă pe promovarea digitalizării în spațiul public, pentru că statul are nevoie de o situație clară a giranților. Până una alta, singurul lucru care se digitalizează cu adevărat în administrația românească este viteza cu care se adaugă zerouri la împrumuturile externe.
Dar, statul, nu prea are chef să comunice cu noi despre asta. Iar cînd ne vorbește, fie o face puțin și prost, fie o face ca și când le-ar vorbi unor supuși decizionali. Statul ca instituție suprastructurală, prin care se exercită mecanismele de funcționare ale unui sistem social, funcționează cel mai bine în discursurile miniștrilor. În rest, nu prea-i înțelegem rostul decât la defilare, de Ziua Națională, și când ieșim la pensie.
La noi, neîncrederea în această noțiune și în toate întruchipările sale are rădăcini foarte vechi. Statul e ceva despre care avem mereu senzația că vrea să ne fure banii. Prin urmare, suntem proactivi. Îl furăm noi, preventiv sub diferite forme. Ca să dormim liniștiți.
Apoi după un timp, urmează constatatea dezastrului, găurile din buget și căutarea acelor oameni în care sălășluiesc mai multe calități demne de admirație decât defecte cauzatoare de dispreț. Este ca un exercițiu în buclă. Aparent, suntem împărțiți foarte clar. Unii sunt actorii, cei care se exprimă pe scenă, iar alții sunt publicul care urmărește ce se întâmplă și evident, plătește toate facturile. În relația asta atât de veche și de complicată, nu doar „idolii” au putere, ci și „muritorii”. Și unii, și alții sunt conștienți de forța pe care o dețin.
De exemplu, fostul președinte al României, Traian Băsescu a comentat problema deficitului bugetar, subliniind că liberalul Ilie Bolojan a greșit și că țara ar fi trebuit să înceapă măsurile de reducere a cheltuielilor „cu propriul ei aparat”.Băsescu afirmă că dacă ar fi la guvernare, de mâine ar anula toate sporurile. Fostul președinte ne spune, dar cu alte cuvinte, că ar fi trebuit să se întâmple ca-n pandemie. Condiții de izolare și carantină bugetară, care astăzi ar produce o stare de încordare incredibilă.
Anularea tuturor sporurilor nu se va întâmpla, deși, toată lumea simte că se schimbă definiții ale lucrurilor, că au loc repoziționări, și că ai, n-ai treabă, trebuie să „te orientezi”. Parcă peste tot plutește în aer mirosul ocaziei.
Mulți se gândesc acum, formulând legendara zicere: „Ăsta-i genu’ de moment în care se separă ființele umane în fraieri și șmecheri”. Problema este că a început să iasă mustul din boască, peste butoi și că nu mai sunt bani. Dar, în ciuda acestui lucru, sistemul politic tot nu înțelege că este încetinitorul lumii românești și că promovează cu încăpățânare o contra-selecție de lideri neinstruiți în economie și politici sociale, slăbind și mai mult organismul și așa fragilizat al societății.
Și asta în vreme ce populația asistă interzisă la acest spectacol trist, în care niște domni revin acum cu un suflu nou și ne spun că nu mai sunt antrenați pentru o singură defecțiune din tabloul de bord al României. Mai ales că România este o țară cu instituții transparente și puternice, care lucrează permanent în interesul nostru, cum ar fi Ministerul Finanțelor, care pare că are o strategie clară pentru reducerea deficitului: așteaptă să se inventeze o nouă cifră între 0 și 1.
Toată lumea așteaptă bugetul pentru 2027, și se uită chiorâș la Ministerul Finanțelor. Ne așteptăm acum, ca odată cu această conștientizare colectivă a faptului că statul are prea mulți angajați și poate că din cauza asta nu ajung banii, bugetul pentru anul viitor să devină subit a opta minune a lumii, după Piramida din Gizeh, Grădinile suspendate din Babilon ale Semiramidei,Templul Artemisei din Efes, Mausoleul din Halicarnas, Statuia lui Zeus din Olimpia, Farul din Alexandria și Colosul din Rhodos.
Să sperăm totuși că va exista în peisajul politic un domn genial, care va avea capacitatea de a împușca avionul inflației de pe cerul deficitului de cont curent al României, cu degetul, strigând “Bang!”








