Avem de consumat o vară grea. Foarte grea. Și asta nu pentru că din burțile imenselor vase de croazieră se va revărsa puhoiul de vizitatori care vor sufoca orașul.
Avem în față o vară stridentă, prin lipsa de acțiune concretă a politicului în viața de zi cu zi a cetățenilor. Parcă totul seamănă cu un scenariu de film de categorie B, în care fata de la bar a început să dea cu mopul pe jos, înainte de închidere și de trecerea dronei Shahed generatoare de mesaje Ro-Alert. Nu există încă un guvern cu puteri depline, deși, avem anumite declarații făcute de unii “lideri”, potrivit cărora acest lucru s-ar putea întâmpla după 15 august. Până atunci vom încerca tot felul de reglaje de simetrie politică și improvizație socială.
Ultima oră
Apoi, avem tot acest deranj social alcătuit din greve la Finanțe, Sănătate, Vamă și posibil la Educație, care ne duc cu gândul că România, pare așa, o țară, care încă nu s-a constituit, dar la care cineva se uită cu atenție și îngrijorare. Foarte mult timp, strategiile pe termen lung au fost înlocuite cu ordonanțe de urgență care rezolvau doar ziua de mâine, iar în prezent, parcă nimic nu se construiește ca să reziste, totul se peticește ca să nu se prăbușească acum.
„Până unde se poate merge” parcă a început să se metamorfozeze. Din replica înțeleasă la propriu, în accepțiuni cu limite foarte clare, a rezultat, încetul cu încetul, un teritoriu de explorare, un fel de spațiu al unui experiment în care suntem incluși în mod obligatoriu.
Nu avem o țintă precisă și parcă tot ce contează, este doar orgoliul unor partide politice pentru care oricum prioritățile sunt alegerile indiferent când vor avea loc ele şi prada aferentă, România.
O țară care își extrage reziliența din soluții temporare riscă să descopere că sârma și banda adezivă nu pot ține loc de viziune pe termen lung. Când improvizația devine instituție, stagnarea devine singurul proiect de țară funcțional. După 37 de ani de la marea schimbare istorică din 1989, deși am traversat modificări majore, încă păstrăm date consistente ale lumii din care venim.
Munca din instituții înseamnă de cele mai multe ori, doar prezență, dar și un pachet de nemulțumiri pentru că “cineva” nu garantează un venit foarte decent – asta în vreme ce se produc tone de hârtie, doar pentru a dovedi că o altă hârtie a fost completată corect.
Parcă asistăm la un proces absurd și complex în care cei care nu fac nimic îi critică pe cei care fac greșeli. Și evident că odată aduși în această postură, ne împrospătăm cultura, vlăguită de propriile noastre stagnări, discriminări și derapaje, fiind gata pentru pasul următor.
Parcă am ieșit din viețile noastre, ne-am așezat pe canapele comode și pe scaune de birouri și ne uităm la ce ni se întîmplă, ca la un film. Singurul lucru cât de cât predictibil în țară, este faptul că în săptămânile ce urmează, vor avea loc alte și alte negocieri „decisive” desfășurate pe modul avion, pentru o nouă coaliție. Deocamdată, întorși din vacanță, miniștrii interimari dau declarații pline de speranță, comportându-se ca niște turiști politici aflați în vizită la propriile ministere.
Între timp, haosul și ezitările ne costă pe toți. Factura la energie electrică vine cu atâtea cifre și taxe inventate, încât pare un număr de telefon internațional. Norocul nostru este că avem gusturi fine și asociem prețul unui kilowatt, cu valoarea unui gram de șofran.
